Prima piesa din puzzle

Cele mai multe persoane din viata meu imi spun mereu ca sunt inca , la 38 ani, prea naiva, prea credula. Ca intotdeauna incerc sa gasesc partea buna a unei situatii. Ca mereu incerc sa ajut pe oricine imi cere ajutorul, fara sa realizez ca de cele mai multe ori ajung sa fiu supraincarcata cu sarcini pe care nu reusesc sa le indeplinesc la termen sau nu le indeplinesc asa cum imi doresc. Uit sa prioritizez si mi-e greu sa zic NU. Imi spun ca atunci cand cineva imi cere ajutorul, o face pentru ca are incredere in mine ca pot sa ajut. Recent am descoperit ca unele persoane apeleaza la ajutorul meu pentru simplu fapt ca pot. Fara sa se gandeasca la cum ma afecteaza pe mine cerinta lor. De fapt, lor sa le fie bine. Ce ma face pe mine vulnerabila emotional? Ce ma face sa plang? Faptul ca dupa nenumarate experiente neplacute, eu inca mai cred ca orice om merita sanse infinite, ca intr-o zi o sa vada lucrurile asa cum le vad eu si atunci omul respectiv o sa adopte noua viziune de viata si o sa o imprtaseasca mai departe. Cel mai tare ma doare atunci cand realizez ca de fapt ceea ce credeam a fi timp, energie, aspect financiar INVESTITE intr-o persoana, se dovedesc a fi timp, energie, finante PIERDUTE.